Peretele glandei seminale este format din trei straturi: mucoasa, musculoasa şi adventicea.
Glandele reprezintă o largă cavitate centrală, căptuşită cu un epiteliu cu numeroase cripte în care se deschid glandele de tip tubulo-alveolar.
Musculoasa este formată din două straturi foarte fine de fibre musculare netede (intern circular şi extern longitudinal) şi are rolul de a elimina secreţia.
Adventicea este reprezentată de un strat subţire de ţesut conjunctiv şi conţine o serie de microganglioni simpatici.
Glanda prostată (gl. prostata) este o formaţiune impară, prezentă la toate speciile, aşezată în faţa cranio-dorsală a uretrei intrapelvine. Glanda este formată din corpul prostatei (fac excepţie berbecul şi ţapul) şi porţiunea diseminată (cu excepţia armăsarului). La armăsar prostata, foarte bine dezvoltată, este de culoare galbenă şi formează doi lobi laterali voluminoşi (5-8cm lungime, 3-5cm lăţime) şi un istm. La taur corpul prostatei este redus, lung de 1,5cm, lat de 3-4cm şi gros de 1,5cm; porţiunea diseminată, glandă de tip tubulo-alveolar, se întinde pe toată lungimea uretrei pelvine. La berbec şi ţap glanda este reprezentată exclusiv prin tubulo-acinii diseminaţi radial în peretele uretrei. La vier prostata este formată dintr-un corp prostatic foarte mic 2-3cm şi 25g greutate) şi o porţiune diseminată.
Prostata îşi varsă conţinutul în uretră prin intermediul a 10-20canale excretoare.
Glandele bulbouretrale (gl. bulbourethralis) sunt pare, de formă ovoidală şi se găsesc de o parte şi de alta a uretrei, imediat înaintea arcadei ischiatice. Lipsesc la câine. La armăsar şi taur glanda bulbo-uretrală este de mărimea unei nuci (2,8-3cm) în lungime şi 1,8-2cm în grosime). Palpaţia acestor glande prin traversul rectului e imposibilă, deoarece sunt acoperite de muşchiul bulbo-cavernos. La berbec şi ţap glandele bulbourentrale sunt de 2-2,5 ori mai mici. Glanda bulbo-uretrală este foarte dezvoltată la vier. Are formă conică, turtită dorso-ventral şi se întinde de la arcada ischiatică până la vârful vezicii seminale (are 12-18cm în lungime, 3-5cm în lăţime şi 2-3cm în grosime). Greutatea glandei este de 150-200g. La armăsar, taur, berbec şi ţap secreţia bulbo-uretrală e de o consistenţă apos-seroasă. La vier consistenţa este vâscoasă. Canalele excretorii se deschid în canalul uro-genital.
Penisul (penis) sau organul copulator al masculului este alcătuit din rădăcină, corp şi gland penian.
Rădăcina penisului este alcătuită din două ramuri (braţe), care se inseră pe jumătatea corespunzătoare a arcadei ischiatice şi este acoperită de muşchiul ischiocavernos.
Ramurile, unindu-se, dau naştere corpului penian. Corpul penisului are o formă rectilinie (la rumegătoare şi suine prezintă o dublă inflexiune – S-ul penian) şi este orientat înainte, printre coapse până la regiunea ombilicală (la motan şi iepuroi penisul este orientat caudal).
Corpul penian, constituit din corpul cavernos, uretră şi corpul spongios al uretrei, are o formă cilindrică, uşor turtită lateral. Se află în raport cu marginea sa superioară, cu peretele ventral al bazinului şi abdomenului. Marginea sa inferioară este rotunjită şi adăposteşte uretra spongioasă, acoperită în totalitate de muşchiul bulbocavernos la armăsar şi numai parţial la celelalte specii.
La exterior corpul penisului este acoperit de o tunică fibroasă – albugineea, sub care se găsesc doi corpi cilindrici cavernoşi, delimitaţi de un sept penian conjunctiv. Septul penian este complet la carnivore şi iepure şi incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte mamifere domestice. În şanţul ventral se află uretra şi corpul spongios periuretral.
Ca structură histologică, corpul cavernos este dotat cu o albuginee externă groasă, formată din fibre colagene şi elastice, dispuse în două straturi: circular intern şi longitudinal extern. Din albuginee şi septum se detaşează trabecule care formează cavităţi (caverne) căptuşite cu un endoteliu. Cavităţile trabeculare, mici la periferia corpului cavernos şi lungi în profunzime, sunt interpuse între arterele aferente şi unele aferente, endoteliul lor fiind o continuare a endoteliului vascular.
Corpul spongios al penisului (ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei, fiind îmbrăcat de o albuginee fină care conţine, pe faţa sa internă, fibre musculare netede dispuse circular. Cavităţile sanguine sunt delimitate de trabecule conjunctive constituite din fibre elastice, celule musculare netede şi fibre rare de colagen şi sunt căptuşite la interior de un endoteliu. Ele se deschid în plexul venos al mucoasei uretrale.
Raportul dintre cavernele ţesutului erectil şi scheletul conjunctiv trabecular al corpului cavernos determină două tipuri de penis: tipul fibroelastic şi tipul cavernos-muscular.
Tipul de penis fibro-elastic este caracterizat prin dominarea scheletului trabecular conjunctiv şi a unei albuginei groase, puţin extensibilă. Penisul este lung, formează o flexură sigmoidală, are o rigiditate sporită, iar erecţia este asigurată de desfacerea S-ului penian (rumegătoare, suine).
Penisul de tip cavernos-muscular are un ţesut cavernos mai dezvoltat şi o albuginee mai subţire. Structurile erectile în stare de repaus sunt moi şi compresibile, iar în timpul erecţiei penisul devine dur, se alungeşte şi se măreşte în volum.
Extremitatea anterioară a penisului constituie glandul (capul penisului) şi este reprezentat de o formaţiune mai mult sau mai puţin evidentă (în funcţie de specie), delimitată de restul penisului printr-o uşoară strangulaţie, colul glandului. Uretra, care se deschide la polul apical al capului penisului, la unele specii prezintă o prelungire - processus uretrae.
La armăsar penisul are forma cilindrică, cu o lungime de 50-60cm în repaus şi 80-90cm în erecţie; diametrul în repaus este de 4-6cm, iar în erecţie poate ajunge la 8-10cm. Porţiunea liberă a penisului este acoperită de un tegument subţire, de culoare neagră sau marmorată; la baza cavităţii furoului formează un pliu circular – inelul prepuţial.
Glandul este bine dezvoltat, prezintă un corp cavernos desinestătător, de aspectul unei ciuperci, devine foarte voluminos în erecţie. În cazul în care erecţia glandului se produce înaintea intromisiunii, aceasta nu mai poate avea loc din cauza dimensiunii exagerate a glandului. Glandul este separat de restul porţiuini libere printr-un col evident şi prezintă circular o margine proeminentă – coroana glandului. Pe partea sa anterioară se găseşte o adâncitură – fosa glandului, în care se găseşte porţiunea terminală a uretrei – procesul uretral, lung de 2-2,5cm.
Penisul taurului este lung de 100-170cm, dar este subţire în comparaţie cu cel al armăsarului. Înainte de a se angaja între bursele testiculare, formează o dublă inflexiune – "S"-ul penian, pe curbura inferioară a căruia se ataşează cei doi muşchi netezi retractori ai penisului.
La taur, pe gâtul glandului, slab dezvoltat, este un ligament, care este orientat către capul penisului, în stânga. Procesul uretral nu depăşeşte glandul penian.
La berbec şi ţap glandul este mai bine dezvoltat, asimetric şi prezintă la nivelul gâtului doi tuberculi. Uretra depăşeşte mult glandul (cu 3-4cm), formând un apendice vermiform.
Glandul la ţap are numai un tubercul stâng, iar apendicele vermiform este mai scurt.
Penisul la vier este lung de 50-60cm, de tipul fibro-elastic, formează "S"-ul penian, dar acesta este situat înaintea burselor testiculare. Porţiunea liberă a penisului, lipsită de gland, este uşor ascuţită şi răsucită spre stânga, în formă de sfredel. Această structură facilitează pătrunderea penisului printre papilele cervixului scroafei. În timpul actului coital, ejacularea efectuându-se intrauterin.
Organul copulator al câinelui prezintă deosebiri esenţiale. Este lung de 15-20cm, porţiunea liberă reprezentând cam jumătate din lungimea totală. Corpul cavernos, baza anatomică a porţiunii fixe a penisului, are o formă conică, cu un şanţ ventral în care se găseşte uretra, un rafeu longitudinal complet (doi corpi cavernoşi). La nivelul porţiunii libere, corpul cavernos este înlocuit de osul penian cu lungimea de 8-12cm, care are formă conică, este prevăzut cu un jgheab longitudinal ventral pentru uretră şi se termină anterior printr-un cordon fibros ce ajunge până la vârful penisului. Osul penian este acoperit în totalitate de expansiunea ţesutului erectil (spongios) al uretrei care formează un gland foarte dezvoltat. Glandul se îngustează la mijloc, formând astfel partea anterioară, parte alungită a glandului, şi partea posterioară, bulbii glandului.
Bulbii glandului sunt foarte dezvoltaţi şi intrarea lor în erecţie, după intromisiune, asigură (alături de contracţia musculaturii vestibulului vaginal al femelei), prelungirea actului coital.
Vârful glandului este ascuţit, orientat în jos, sub el se deschide uretra.
Prepuţiul sau furoul (praepuţium) la taur, berbec, ţap, vier şi câine prezintă o cută a pieii abdomenului în care este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Are forma unei cavităţi tubulare, prevăzută la extremitatea cranială cu o deschidere circulară – orificiul prepuţial, iar la cea posterioară – închisă, ca un fund de sac. Ca structură, prepuţiul este format din tegumentul extern, prezentat de pielea regională; la unele specii are un smoc de păr la orificiul prepuţial (taur, vier). Tegumentul intern, prezentat de foiţa parietală şi foiţa viscerală între piele şi mucoasă, este bogat în glande sebacee modificate. Caudal cavităţii prepuţiale, foiţa parietală trece în foiţa viscerală, lipsită de formaţiuni glandulare, care îmbracă penisul. Această foiţă este foarte fină şi face glandul penian foarte sensibil.
La vier furoul este un canal îngust, adânc; se deschide printr-un orificiu strâmt prevăzut cu un smoc bogat de păr. Aproximativ la jumătatea sa prepuţiul prezintă o structură, care-l împarte în două. Compartimentul posterior este simplu cilindric şi în el se găseşte porţiunea liberă a penisului. Compartimentul anterior se prezintă cu o cavitate mai largă, care printr-un orificiu comunică cu două diverticule largi (diverticulum praeputii).
La majoritatea speciilor (taur, berbec, ţap) prepuţiul este prevăzut cu muşchi protractori şi muşchi retractori. Muşchii prepuţiali protactori (craniali) sunt dispuşi la nivelul ostiumului prepuţial, între tunica abdominală şi piele, aderând la aceasta, de o parte şi de alta a ombilicului. După actul sexual acestea asigură revenirea prepuţiului în poziţie de repaus.
Retractorii pornesc din zona orificiului furoului, se orientează caudal şi trec pe deasupra burselor în tunica dartoică. Prin contractarea lor sincronă se descoperă porţiunea liberă a penisului.
La armăsar, prepuţiul are o structură mai complicată. El prezintă un sac dublu din care se disting prepuţiul intern şi extern, care sunt constituiţi, la rândul lor din tegumentul extern şi intern.
Fiziologia aparatului genital mascul
Testiculul este un organ care îndeplineşte două funcţii: una gametogenă, de a genera gameţi masculini, apţi pentru fecundaţie şi alta – endocrină, de elaborare a hormonilor sexuali masculini (androgeni), care au rol important în iniţierea şi menţinerea caracterelor sexuale secundare şi a activităţii sexuale.
Gonadele masculine se formează în perioada embrio-fetală şi continuă să se dezvolte lent până la apariţia maturităţii sexuale. Gameţii, apţi pentru fecundaţie, se vor forma numai odată cu instalarea pubertăţii.
Unitatea funcţională a testiculului este tubul seminifer. Acesta este delimitat de o membrană bazală pe care se găseşte epiteliul seminal. Epiteliul seminal este format din celulele germinative, care prin diviziune vor da naştere spermiogoniilor, şi din celulele Sertoli. Celulele Sertoli au o dispoziţie sinciţială (o delimitare puţin vizibilă) şi o bază largă de implantare pe membrana bazală, fiind despărţite de grupuri dense de celulele germinative; au o citoplasmă bogată în incluziuni, reprezentând componentele de susţinere şi nutriţie pentru celulele liniei seminale.
Celulele germinative se găsesc într-o continuă diviziune. La apropierea pubertăţii activitatea de multiplicare celulară se intensifică, astfel la apariţia maturităţii sexuale începe formarea spermiilor.
Spermiogeneza este un proces complex care asigură formarea spermiilor din spermiogonii, incluzând spermiocitogeneza, sau formarea spermiocitelor primare şi secundare şi aprimiatomorfogeneza care constă în formarea spermatozoidului fertil din spermida imatură.
Întregul proces de gametogeneză se desfăşoară în patru perioade (de multiplicare, creştere, formare şi maturare), celula sexuală trecând prin fazele de spermatogonie, spermatocit de ordinul I şi II, spermidă şi spermiu matur.
Diferite faze ale spermiocitogenezei pot fi urmărite la examenul histologic al secţiunilor transversale ale tubilor seminiferi, mai ales în perioada sezonului de reproducere. Pe membrana bazală a tubului seminifer se observă celulele liniei seminale (germinative), având ca elemente de bază spermiogoniile; acestea provin din celulele germinative care înainte de pubertate dau naştere prin diviziuni mitotice la spermogonii prăfoase şi apoi crustoase, care formează spermiocitele de ordinul I. Ele îşi măresc dimensiunile, la sfârşitul evoluţiei şi devin elementele celulare cele mai voluminoase de pe linia seminală. Până la acest stadiu, mitozele se realizează ecuaţional, adică fiecare cromozom se dedublează, fapt care conduce la obţinerea a două celule fiice echivalente cu celula mamă.
Diviziunea prin care un spermatocit de ordinul I dă naştere la două de ordinul II este reducţională (de maturare); fiecare cromozom din perechea existentă în celula mamă rece în celulele fiice, ele având un număr haploid de cromozomi.
Spermatociţii de ordinul II suferă o nouă diviziune mitotică, gomeotipică, dar cu număr haploid de cromozomi; ½ dintre celule au cromozomul X şi ½ cromozomul Y al sexului. Transformarea spermiocitului de ordinul II în spermatide marchează debutul fazei de formare sau de spermatomorfogeneză.